.png)
Holocaustul: istorie și memorie
Sala „Chagal”
„PLIMBARE” – Marc Zaharovici Chagall. 1917–1918.
Ulei pe pânză, 169,6x163,4 cm.
O perspectivă neobișnuită asupra unor lucruri aparent obișnuite, o interpretare proprie a lumii, romantismul și filosofia, fundamentate pe identitatea națională, aspirația către avangardă și destinul personal – acestea sunt trăsăturile distinctive ale stilului lucrărilor lui Marc Șagal. Tabloul „Plimbare” este, fără îndoială, cea mai recognoscibilă operă a maestrului.
Rolul Bellei Rosenfeld în viața și creația lui Marc Șagal este imposibil de supraestimat, deoarece toate sentimentele de dragoste care apar în lucrările pictorului sunt invariabil legate de imaginea ei. „Plimbarea” a fost pictată în perioada în care cei doi erau deja căsătoriți legal, iar în familie se născuse fiica lor, Ida. Artistul era extraordinar de fericit, lucru pe care l-a subliniat în mod deosebit în operele sale.
Personajul principal al tabloului, Bella, zboară desprinsă de pământ, exprimând punctul culminant al fericirii. Cei doi tineri îndrăgostiți se bucură de prezența unul altuia, ridicându-se deasupra tuturor lucrurilor pământești și neînsemnate. Dragostea este condiția principală pentru a învinge gravitația pământească.
De asemenea în această pânză sunt prezentate două contraste interesante: cerul și pământul. Pătratele verzi ale pământului, cu rânduri neregulate de case joase, sunt echilibrate de un cer clar, de culoare perlată, aproape fără nori. Pe pământ stă Marc, ținând-o de mână pe Bella, care se află în înălțimile cerului, subliniind încă o dată că dragostea nu cunoaște distanțe.
Tabloul „Plimbare”, Marc Chagall – descriere
VIOLONISTUL VERDE
Marc Zaharovici Chagall. 1923-1924. Pânză, ulei. 108,6 x 198 cm
Chagall era adesea întrebat de ce, în lucrările sale, apare frecvent un violonist care dansează pe acoperiș. Pictorul răspundea calm și neclintit, afirmând că aceasta nu este deloc o alegorie, ci o realitate. Povestea că avea un unchi care, atunci când mânca compot, urca pe acoperiș ca să nu fie deranjat de nimeni.
Totuși, dacă vorbim serios, lăutarul care cântă la vioară este un leitmotiv constant în creația lui Chagall. Criticii tind să asocieze acest motiv cu originile evreiești ale artistului – violonistul, în cultura tradițională, însoțește toate etapele vieții unei familii evreiești, deși alții interpretează „Violonistul Verde” într-un mod mai efemer, ca pe un simbol al renașterii omului prin artă.
Într-un fel sau altul, această lucrare este una dintre cele mai emblematice, în special datorită compoziției sale: o polifonie complexă, unde se îmbină într-un tot unitar planuri, imagini și subiecte diverse.
Personajul principal se evidențiază nu doar prin dimensiunile sale, ci și prin realizarea cromatică – fața verde, părul și barba albastru-închis, vioara galben-roșie strălucitoare din mâinile sale. Doi tineri îl privesc fascinați. Muzicianul pitoresc, prins în dans, atrage atenția privitorului, distrăgându-l de la fundal, unde se desfășoară lucruri uimitoare – Chagall a ilustrat toate anotimpurile, de la vara verde până la iarna înzăpezită.
Totul în această lucrare merită epitetul „prea” – culorile sunt prea intense, subiectul este prea neobișnuit, personajul este exagerat de pitoresc. Însă tocmai în acest „prea” constă forța principală a tabloului, dinamica sa și energia sa puternică.
